Crime Impotriva Umanitatii

CRIME ÎMPOTRIVA UMANITĂȚII Raluca Grosescu In Daniel Şandru, Sergiu Mişcoiu, Ruxandra Ivan (coord.), Dicţionar de ştiinţe politice, relaţii internaţionale şi studii europene, Iaşi, Ed. Institutul European (forthcoming) Crimele împotriva umanității reprezintă una dintre cele mai importante categorii ale dreptului penal internațional, alături de genocid și crime de război. Definiția lor cea mai cuprinzătoare este dată de Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale și face referire la: „una din următoarele fapte, când aceasta este comisă în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat asupra unei populații civile și în cunoștință de acest atac: (a) omorul; (b) exterminarea; (c) supunerea la sclavie; (d) deportarea sau transferarea forţată de populaţie; (e) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate fizică, cu violarea dispoziţiilor fundamentale ale dreptului internaţional; (f) tortura; (g) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată, sterilizarea forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală de o gravitate comparabilă; (h) persecutarea unor grupuri din motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau sexual; (i) disparițiile forțate; (j) crima de apartheid; (k) alte fapte inumane cu caracter analog cauzând cu intenţie suferinţe mari sau vătămări grave ale integrităţii fizice ori ale sănătăţii fizice sau mintale” (Statutul de la Roma 1998: Art. 7 (1)). Spre deosebire de genocid, a cărui definiție a rămas neschimbată din 1948, crimele împotriva umanității au definiții variate în dreptul internațional, derivate atât din tratate, cât și din dreptul cutumiar. De la finalul celui de-al Doilea Război Mondial și până în prezent, conceptul a constitut una dintre cele mai problematice categorii ale dreptului penal internațional (Bassiouni 2011). Dilemele lui politice și juridice vizează: definirea termenului și a categoriilor sale; imprescriptibilitatea delictelor și retroactivitatea pedepsirii lor; și relația dintre dreptul internațional și legislațiile naționale. Evoluția definițiilor  Termenul de crime împotriva umanității a fost menționat pentru prima dată în timpul Primului Război Mondial într-o declarație a guvernelor francez, britanic și rus, care în 1915 se angajau să judece și să condamne drept „noi crime împotriva umanității și a civilizației” masacrele comise de administrația otomană împotriva minorității armene. La finalul războiului, puterile învingătoare au abandonat însă angajamemntul din 1915, considerând că judecarea responsabililor otomani ar fi putut să creeze un precedent pentru sancționarea discriminărilor practicate de către țările Antantei împotriva propriilor minorități naționale din propriile teritorii și mai ales în colonii (Schabas 2009: 78). Dezbaterea a reapărut pe agenda internațională la începutul anilor 1940, în contextul atrocităților comise de naziști în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La nivel juridic, conceptul a fost introdus pentru prima dată în 1945, prin Carta de la Londra, care legifera funcționarea Tribunalului Militar Internațional de la Nuremberg. Crimele împotriva umanităţii erau definite drept: „asasinarea, exterminarea, reducerea la sclavie, deportarea, sau orice act inuman comis împotriva unei populaţii civile, înainte sau în timpul războiului, sau persecuţiile pe motive politice, rasiale sau religioase – fie că ele constituie sau nu violări ale dreptului intern al ţării în care au fost comise – care au fost comise în urma oricărei crime care intră în competenţa Tribunalului sau în relaţie cu această crimă” (Carta de la Londra 1945: Art. 6 (c)). Scopul introducerii lor era posibilitatea judecării responsabililor naziști, nu doar pentru crime de război comise împotriva civililor din teritoriile ocupate, ci și pentru crime comise împotriva propriilor cetățeni. Pe de o parte, acțiunile și grupurile incluse în definiție erau suficient de extinse pentru a permite condamnarea unor categorii vaste de acțiuni criminale, de la omor până la reglementări ale politicii rasiale naziste. Pe de altă parte însă, crimele împotriva umanităţii au fost conectate cu starea de război sau cu pregătirea acestuia. Practic, ele intrau în competenţa Tribunalului de la Nuremberg numai dacă se petrecuseră în timpul războiului sau dacă puteau fi legate direct de intenția declanşării lui. Decizia a avut atât cauze juridice, cât și politice. Absența unor precedente în dreptul internaţional, care să condamne atrocităţi săvârşite cu acordul guvernelor pe timp de pace împotriva grupurilor rasiale sau religioase, fragiliza baza legală a Tribunalului în privința retroactivității. Mai mult, majoritatea puterilor Aliate practicau în acel moment abuzuri şi discriminări împotriva propriilor cetăţeni, astfel încât conectarea crimelor împotriva umanității cu declanșarea și derularea războiului a fost o prioritate politică a Aliaților, pentru a nu crea un procedent care ar fi condus la propria lor incriminare (Wolfe, 1998: 440-443). Această condiţionare a ridicat obstacole importante în calea judecării crimelor comise pe teritoriul german împotriva evreilor înainte de 1 septembrie 1939. Aceeași abordare a fost adoptată și de Tribunalul Militar Internațional pentru Extremul Orient constitutit în 1946. În schimb, la finalul anului 1945, Legea Nr. 10 a Consiliului de Control al Aliaților (LCC nr. 10), care reglementa judecarea criminalilor de război în fiecare zonă de ocupație Aliată din Germania, a propus o definiție mai largă a crimelor împotriva umanității, care viza: „Atrocitățile și delictele, incluzând, dar nu limitându-se la omor, exterminare, reducere la sclavie, deportare, încarcerare, turtură, viol, sau alte acte inumane comise împotriva unei populații civile, sau persecuții pe motive politice, rasiale sau religioase, chiar dacă ele au violat sau nu dreptul intern al țării în care au fost comise”. (LCC nr. 10: Art. II (c). Erau practic extinse categoriile de delicte prin introducerea termenului orice alte acte inumane și înlăturată conectarea lor cu starea de război. Practica judiciară exercitată sub LCC nr. 10 nu a produs însă conses asupra problemei. În cazurile Einsatzgruppen și Justiția, procesele au stabilit că nu era necesară conectarea cu starea de război. În schimb, în cazuri precum SUA vs. Flick et al. sau SUA vs. Weiszaecker et al. inculpații au fost achitați de crime împotriva umanității, întrucât ele nu fuseseră comise în vederea pregătirii războiului (Badar 2004: 75, 92). Până în 1968, conceptul a rămas conectat în dreptul internațional exclusiv cu atrocitățile comise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Până la acea dată, încercările din cadrul ONU de a completa și dezvolta principiile de la Nuremberg în materie de crime împotriva umanității au fost sistematic blocate de conflictele ideologice din cadrul Războiului Rece. Anul 1968 marca însă expirarea termenului de prescripție pentru omor în Republica Federală Germană și implicit încetarea posibilității de a mai judeca crimele nazismului. În acest context, dar și ca rezultat al competiției dintre Est și Vest, mai multe state membre ale Pactului de la Varșovia au cerut re-evaluarea conceptului de crime împotriva umanității și considerarea lor, alături de crimele de război, imprescriptibile indiferent de data la care au fost comise. Scopul principal era obligarea Germaniei Federale să continue investigarea crimelor nazismului (Miller 1971: 479). În 1968, a fost adoptată și deschisă spre semnare Convenţia ONU asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii (Convenția ONU 1968), care definește crimele împotriva umanității drept „crime împotriva umanității, comise fie în timp de război fie în timp de pace, așa cum sunt definite ele în Carta Tribunalului Militar Internațional de la Nuremberg (...), evacuare prin atac armat sau ocupație, acte inumane rezultate din politica de apartheid, și crima de genocid așa cum este definită de Convenția ONU din 1948 pentru Prevenirea și Reprimarea Crimei de Genocid, chiar dacă aceste acte nu constitue violări ale dreptului intern al ţării în care au fost comise” (Convenția ONU 1968: Art. 1 (b). Deşi restabileşte legătura dintre crimele împotriva umanității de starea de război, textul Convenţiei ONU din 1968 extinde totuşi definiţia, prin introducerea în sfera crimelor împotriva umanităţii a genocidului și a actelor inumane din cadrul politicii de apartheid, ambele, fapte ce pot fi comise pe timp de pace. Deși nu sunt menționate în mod explicit, persecuțiile masive din motive politice, comise pe timp de pace de către regimuri non-democratice pot fi la rîndul lor considerate parte a documentului printr-o interpretare lărgită, dar problematică a Cartei de la Londra (Miller 1971: 483). Convenția a intrat în vigoare în 1970, fiind ratificată însă numai de țări aliate Moscovei. Nefiind adopată de către puteri occidentale precum Statele Unite ale Americii, Franța, Marea Britanie sau Germania Federală, Convenția ONU din 1968 a rămas până în prezent un document marginal al ONU. Până la finalul Războiului Rece, dreptul internațional în materie de crime împotriva umanității nu a mai evoluat. După 1990, crearea Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPI - 1993), a Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda (TPIR - 1994) și a Curții Penal Internaționale (CPI - 2002) aduc noi definiţii şi interpretări acestei categorii legale. Practica TPI și TPIR și Statutul de la Roma elimină conectarea crimelor contra umanității cu starea de război sau declanșarea acestuia, și fac referire la un atac generalizat sau sistematic împotriva unei populații civile. Întrucît multe din actele pedepsite drept crime împotriva umanității (omorul tortura, violul) sunt pedepsite de asemenea în legislațiile naționale drept delicte ordinare, pentru a deveni crime împotriva umanității este fundamental ca ele să fie comise în cadrul unui atac sistematic împotriva unei populații civile. Crimele împotriva umanității sunt caracterizate de caracterul lor politic și generalizat (Schabas 2004: 212). În acest sens, ele trebuie să fie comise „în aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizaţii având ca scop un asemenea atac” (Statutul de la Roma 1998: Art. 7(2)). Formula lasă o marjă largă de interpretare, întrucât înglobează atât actori statali, cât și organizații non-statale și nu face nicio precizare asupra anvergurii atacului. Din acest punct de vedere, unii analiști consideră că definiția actuală este mult prea largă și imprecisă și poate incorpora acțiuni punctuale comise de diverse organizații teroriste în arii teritoriale foarte restrânse (Schabas 2004: 213, Wald 2007: 630-633). Față de Convenția ONU din 1968, Statutul de la Roma lărgește de manieră importantă lista delictelor, introducând politica de aparheid în ansamblu (nu doar actele inumane comise în cadrul ei), violul, tortura și desparițiile forțate (o crimă politică frecventă în dictaturile militare din America Latină). De asemenea, dacă în Carta de la Londra persecuțiile aveau doar natură politică, rasială sau religioasă, Statul de la Roma face referire și la naționalitate, etnicitate, cultură sau gen (Statutul de la Roma 1998: Art. 7 (1)). Cea mai problematică categorie inclusă în Statutul de la Roma rămâne cea de „alte acte inumane”, categorie considerată foarte vagă atât de către analiști cât și de către judecători ai CPI și fiind exclusă din numeroase definiții naționale (Schabas 2004: 215). Imprescriptibilitatea și retroactivitatea crimelor împotriva umanității Crimele împotriva umanității sunt general acceptate ca fiind imprescriptibile, aceasta însemnând că trecerea timpului nu poate fi invocată pentru a bloca investigarea și judecarea lor. Imprescriptibilitatea lor datează din anii 1960, când numeroși criminali de război erau încă în libertate și termenele de prescripție pentru crimele nazismului urmau să expire. În anii 1960, țări precum Austria, Danemarca, Franța au legiferat imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanității, iar prin Convenția ONU din 1968, statele erau chemate să facă modificări în acest sens în legislațiile naționale. Statutul de la Roma prevede imprescriptibilitatea genocidului, a crimelor contra umanității și a crimelor de război. De asemenea, introducerea crimelor împotriva umanității în Carta de la Londra a marcat o breșă importantă în principiul non-retroactivității legii, întrucât noțiunea nu existase până în acel moment în dreptul internațional, iar crimele împotriva umanității urmau să fie judecate „fie că ele constituiau sau nu violări ale dreptului intern al ţării în care au fost comise”. Transpunerea ulterioară a principiilor de la Nuremberg in diverse coduri penale naționale și procesele intentate pe baza lor au pus aceeași problemă a retroactivității. În cazurile Israel vs. Adolf Eichman, Franța vs. Klaus Barbie sau Franța vs. Maurice Papon, apărarea a acuzat aplicarea ex-post factum a legii, fără ca acest argument să fie acceptat însă de tribunale. La rândul ei, Convenția ONU din 1968 statua că crimele împotriva umanității sunt „imprescriptibile indiferent de data la care au fost comise” și „chiar dacă aceste acte nu constitue violări ale dreptului intern al ţării în care au fost comise”. Această formulă însemna că judecarea crimelor împotriva umanității trebuia continuată, chiar dacă termenele de prescripție expiraseră înainte de semnarea Convenției și chiar dacă aceste crime nu fuseseră până atunci integrate în codurile penale naționale. Caracterul retroactiv al acestor prevederi a reprezentat unul din principalele motive ale nesemnării de ei de către multe state, care aveau stipulat în constituție principiul non- retroactivității legii. Statutul de la Roma reafirmă însă principiul non-retroactivității legii și prevede că „nimeni nu răspunde penal, în baza prezentului statut, pentru un comportament anterior intrării în vigoare a acestuia”. Relația dintre dreptul internațional și național În 1945, 24 de state au devenit parte a Cartei de la Londra, recunoscând astfel necesitatea condamnării criminalilor de război din țările Axei. Documentul putea fi invocat pentru transpunerea principiilor de la Nuremberg în legislațiile naționale ale statelor semnatare, dar nu impunea acest lucru. Din acest motiv, introducerea crimelor împotriva umanității în codurile penale naționale a rămas o chestiune de ordin intern. Modificările făcute în acest sens în anii 1960 de către țări precum Austria sau Franța au avut drept cauză expirarea termenelor de prescripție pentru crime de război și, în consecință. imposibilitatea de a mai judeca crimele comise de către ocupantul german sau de colaboratorii lui. Definiția dată crimelor împotriva umanităţii în codurile penale naționale a fost însă strict conectată cu cel de-al Doilea Război Mondial, pentru a se evita, de exemplu, includerea în această categorie a crimelor de natură politică comise în colonii (e.g. crimele comise de Franța în timpul războiului din Algeria 1954-1962). Convenția ONU din 1968 impunea statelor membre modificarea legislațiilor naționale astfel încât crimele de război și crimele împotriva umanității să constituie delicte în dreptul național și să fie imprescriptibile indiferent de data la care au fost comise. Până în 2013, Convenția nu a fost semnată însă decât de 56 de state. De asemenea, modificările operate de aceste țări în legislațiile naționale au fost de multe ori parțiale. De exemplu, majoritatea țărilor comuniste au inclus imprescriptibilitatea crimelor de război și a genocidului, dar nu au dat o definiție precisă crimelor împotriva umanității. Unele state au exclus actele inumane comise în cadrul politicii de apartheid. La rândul lui, Statutul de la Roma obligă statele membre să recunoască autoritatea CPI și definiția crimelor care intră în jurisdicția curții, dar nu impun modificarea codurilor penale în acest sens. Totuși, unele țări semnatare au introdus (România, 2012), sau modificat (Franța, 2013) definiția crimelor împotriva umanității, preluând definiția Statutului de la Roma. În schimb, deși niciun tratat internațional nu impune și nici nu autorizează jurisdicția universală, anumite state permit judecarea crimelor împotriva umanității pe teritoriul lor, chiar dacă aceste crime au fost comise de cetățeni străini și în afara teritoriului respectivului stat (Belgia, Franța, Spania etc.). În 1961, Adolf Eichmann a fost condamnat în Israel pentru crime comise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pe teritoriul Germaniei, iar în 2005 Adolfo Scilingo, fost ofițer în timpul dictaturii militare din Argentina, a fost condamnat in Spania pentru crime împotriva umanității comise în anii 1970. Alte două cazuri importante, Israel vs. John Demjanjuk, presupusul gardian sadic de la Treblikca și Canada vs. Imre Finta, fost comandant al jandarmeriei din Szeged (Ungaria) în timpul războiului, s-au sfîrșit însă cu achitări, în lipsă de probe suficiente. Jurisprudența în materie de crime împotriva umanității condamnate sub jurisdicție universală este așadar limitată și mult mai restrânsă decât în cadrul genocidului (Bassiouni 2001), unde numeroase cazuri comise în fosta Iugoslavie sau Rwanda au fost judecate pe teritoriul Austriei, Belgiei și Marii Britanii. Diferența dintre genocid și crime împotriva umanității Conectarea crimelor împotriva umanității cu starea de război în Carta de la Londra a determinat introducerea în dreptul internațional în 1948 a crimei de genocid, care nu necesita contextul unui conflict armat. Definiția genocidului făcea referire la exterminarea unor grupuri rasiale, etnice, naționale și religioase. Grupurile politice au fost excluse la presiunea Uniunii Sovietice. Pentru o lungă perioadă de timp, în încercarea de a condamna atrocități comise de guverne dictatoriale, activiștii pentru drepturile omului au fost nevoiți utilizeze categoria penală a genocidului, neputând folosi categoria crimelor împotriva umanității din cauza conectării lor cu cel de-al Doilea Război mondial sau cu un conflict armat. Odată cu Statutul de la Roma, dincolo de anumite distincții tehnice, actele de genocid sunt practic înglobate în definiția crimelor împotriva umanității. Unii analiști consideră însă că genocidul rămâne în dreptul internațional și în imaginarul colectiv „crima crimelor”, spre deosebire de crimele împotriva umanității a căror definiție este mult mai largă și al căror ecou public mai puțin puternic (Schabas 2004: 216, Wald 2007: 633). De asemenea, dacă în cazul genocidului dreptul internațional (Convenția ONU din 1948 pentru Prevenirea și Reprimarea Crimei de Genocid) prevede obligația statelor de a preveni această crimă, Statutul de la Roma doar pedepsește comiterea crimelor împotriva umanității, fără a impune prevenirea lor. În contextul irelevanței practice a Convenției ONU din 1968 și a definiției foarte restrînse pe care o propune, nu există în acest moment un echivalent al Convenției genocidului în materie de crime împotriva umanității (Bassiouni 2011, Schabas 2004). Bibliografie Carta de la Londra (Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nuremberg) din 8 august 1945. Legea Nr. 10 a Consiliului de Control al Aliaților 1945. Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii. Rezoluţia ONU nr. 2391 (XXII), din 26 noiembrie 1968, intrată în vigoare în 1970. Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie. Rezoluţia ONU nr. 827, din 25 mai 1993. Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda. Rezoluţia ONU nr. 955, din 8 noiembrie 1994. Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, adoptat în 1998 și intrat în vigoare în 2002.  Mohamed Elawa Badar (2004), „From the Nuremberg Charter to the Rome Statute: Defining the Elements of Crimes Against Humanity”, San Diego International Law Journal, vol. 5, nr. 73, pp. 73-144. M. Cherif Bassiouni (2001), „Universal Jurisdiction for International Crimes: Historical Perspective and Contemporary Practice”, Virginia Journal of International Law, nr. 42, pp. 1-100. M. Cherif Bassiouni (2011), Crimes Against Humanity. Historical Evolution and Contemporary Application, Cambridge University Press. Robert H. Miller (1971), „The Convention of the Non-Applicability of Statutory Limitations to War Crimes and Crimes Against Humanity”, The American Journal of International Law, vol. 65, nr. 3, pp. 475-501. William A. Schabas (2004), „Crimes against Humanity”, in Dinah L. Shelton (ed.), Encyclopedia of Genocide and Crimes Against Humanity, Macmillan USA, pp. 209-216. William A. Schabas (2009), „Crimes Against Humanity”, in Samuel Totten, Paul R. Bartrop (ed.) The Genocide Study Reader, Routlege, New York and London. Dinah L. Shelton (ed.) (2004), Encyclopedia of Genocide and Crimes Against Humanity, Macmillan USA. Patricia M. Wald (2007), „Genocide and Crimes against Humanity”, Washington University Global Studies Law Review, vol. 6, nr. 3. Robert Wolfe (1998), „Flaws in the Nuremberg Legacy: An Impediment to International War Crimes Tribunals’ Prosecution of Crimes Against Humanity”, Holocaust and Genocide Studies, vol. 12, nr. 3.